Toate începuturile sunt frumoase… Și grele totodată. Spun asta din propria experiență dar și din experiențele oamenilor pe care îi întâlnesc și care îmi sunt aproape.
Țin minte prima zi de liceu. Pe cea de la grădiniță sau clasele primare nu mi le aduc aminte și oricum eram în mediul meu, cunoșteam deja o mare parte din colegi. La liceu lucrurile au stat altfel și atunci a fost primul meu început emoționant. Prima mână întinsă către colegele ce aveau să-mi devina prietene pe viață dar și cele mai mari emoții și planuri. Pentru că asta facem toți la început. Ne facem planuri. Fie că vorbim de școală, fie prima întâlnire sau prima porție de… ceva anume. De fapt, nu planuri se numesc, ci așteptări! Despre care nu am să scriu nimic, pentru că despre ele toți știm. În schimb am să vă spun ce mi-am spus mie dar și celor din jurul meu, atunci când am avut parte de o provocare. Atunci când, pentru prima dată, am început ceva. Poate vă inspiră si vă ajută.
Nu de mult, acum câteva săptămâni, o prietenă s-a apucat de a crea conținut video pentru un brand. Trebuie să se filmeze pe ea în timp ce vorbește și povestește informații despre produsele și serviciile oferite. Îmi spune că e greu, că nu este foarte încrezătoare, că este dificil să vorbești în fața camerei și deși nu e nimeni acolo, în fața ei, are emoții. În același timp, din discuțiile pe care le avem îmi dau seama că este foarte entuziasmată și își dorește să facă asta. Desigur cu niște așteptări la purtător. Nu i le știu, însă îmi pot da seama că ele există.
Ce i-am spus? Să o facă. Să se filmeze, să aibă încredere în ea și că în final, nu are nimic de pierdut, indiferent de rezultat. Ea câștigă experiență. Ea nu pierde.
Acum două săptămâni am fost cu Laur, un weekend la Cazanele Dunării și ne-am plimbat puțin cu barca pe Dunăre. Am avut ghid pe domnul care conducea mica ambarcațiune și câțiva parteneri de drum. V-am mai povestit eu de drumuri aici, însă, acum vă povestesc despre un cuplu. Un domn și o doamnă tare simpatică care ne-au însoțit. Întâi ne-au ținut companie pe pontonul unde așteptam să plecăm. Acel ponton se mișca dintr-o parte în alta, eram pe apă doar. Doamna s-a panicat și a spus că îi este teamă în barcă, să nu i se facă rău. Ba că barca este mică, ba că soțul să o țină de mână. Mi-am dat seama că este prima dată când se urca într-o barcă. Mi-am adus aminte de mine când Laur mi-a propus să mergem cu barca în Zakynthos și eu știindu-mă cu rău de mișcare, am refuzat din prima, însă o mică parte din mine își dorea să meargă și să descopere ceva nou. Am mers pentru că Laur m-a convins spunându-mi că trebuie să mă bucur de priveliște și de experiență. Încă îmi este teama dar nu ca atunci.
Ce i-am spus doamnei? Să încerce să se liniștească, totul va fi bine, am trecut și eu prin asta și la fel ca dânsa, am și eu rău de mișcare, însă în barca cu motor va fi bine. I-aș mai fi spus că priveliștea și experiența vor înlătura teama. Dar și-a dat singură seama pentru că atunci când am revenit, era toată un zâmbet.
De un alt început mă bucur eu, acum. Fac parte dintr-un proiect foarte interesant și frumos despre care am să vă povestec în curând. Este ceva care mă pasionează și care mă reprezintă. Îmi e teamă. Îmi este teamă că nu voi oferi ce și cât trebuie, că nu voi fi suficient de… creativă și inspirată, că nu voi avea resursele necesare pentru a duce la bun sfârșit proiectul și multe alte temeri.
Ce mi-am spus? Că trebuie să dau tot ce pot, să mă concentrez pe proiect și nu pe temerile mele și că indiferent de cum o să iasă, eu voi știi că am făcut tot ce am putut să fie bine. Ca în tot ceea ce fac.
Tu ce mi-ai spune?